• Pe parcursul celor 175 de ani de existenţă biblioteca a avut 22 de directori, dintre care 4 – femei. Cea mai tânără şi mai longevivă directoare a fost Daria Harjevschi. Ea a fost numită în funcţie la vârsta de 22 de ani şi s-a aflat în fruntea Bibliotecii tocmai 40 de ani. • În perioada 1970-1980 s-a înregistrat cea mai mare frecvenţă zilnică a cititorilor: ea atingea cifra de o mie, iar lungimea cozilor la catedrele de împrumut ajungea la 10 m. Din cauza deficitului de locuri în sălile de lectură, cititorii îşi găseau loc de lucru pe scări, pe pervazuri, în sala de cataloage. Mulţi cititori luau masa în bibliotecă. • În anii 1970-1980, din cauza suprasolicitării bibliotecii, cititorii aşteptau, de regulă, cărţile comandate la catedrele de împrumut mai bine de două ore. Tot atunci biblioteca a avut cel mai lung program de lucru pentru cititori: de la 9.00 până la 22.15. • În ultimele decenii ale secolului XX preţul cărţilor era atât de mic, încât biblioteca putea să achiziţioneze publicaţii în zeci de exemplare. În afară de depozitul naţional, ea recepţiona şi depozitul unional de publicaţii, ceea ce a condus la acumularea a peste 400 de exemplare ale romanului Anna Karenina, editat în diferite oraşe din fosta URSS, şi a mii de exemplare ale cărţilor clasicilor marxism-leninismului. • Primele norme de muncă în bibliotecă au fost elaborate prin anii ’70 ai secolului trecut de către dl Ivan Grek. El conducea pe atunci un grup special de organizare ştiinţifică a muncii şi personal cronometra procesele de lucru în fiecare serviciu. De frică, toată lumea lucra foarte intens, ridicând astfel normele de lucru la cote mari. De atunci încoace rar cine a reuşit să atingă normele de muncă stabilite de dl Grek. • În anii ’80 în bibliotecă a avut loc un proces deschis la care a fost judecat, pentru defectarea şi sustragerea cărţilor, un doctor habilitat în ştiinţe de la Institutul Agricol. Fiind jurist de profesie, dânsul a refuzat serviciul avocatului şi a pierdut procesul. Pentru fărădelegile comise, judecata l-a condamnat la doi ani de puşcărie. • În anii 1992-1999, conform Protocolului de colaborare încheiat între Ministerul Culturii din Republica Moldova şi Ministerul Culturii al României, BNRM a primit cu titlu de depozit legal al României câte un exemplar din apariţiile ieşite pe teritoriul ţării. Graţie acestui gest frăţesc colecţia de carte s-a îmbogăţit cu 33 mii titluri. • În anii 1992-2001 BNRM a recepţionat din România, cu titlu de donaţii, peste 1,5 mln. De publicaţii, care au fost repartizate bibliotecilor din republică. Cel mai mare număr de publicaţii – cca 920 mii de exemplare (380 titluri) în valoare de 110 mln. lei româneşti – au fost primite în 1992. • Din 1990 încoace Biblioteca Naţională şi Banca Naţională a Republicii Moldova au aceeaşi abreviatură – BNRM. În primii ani au fost mai multe cazuri, când Banca Naţională, făcând trimitere la specificarea „BNRM” din documentele de expediţie, cerea să i se dea donaţiile de carte venite la hotar din străinătate pe adresa Bibliotecii Naţionale. Aceasta, însă, a fost prea modestă şi n-a pretins niciodată nici la cel mai mic set de marfă expediat băncii, cu specificarea „BNRM”... • Cel mai mare furt din istoria modernă a bibliotecii a avut loc în 1996, când un grup de infractori a sustras un set de calculatoare, donate de Fundaţia SOROS - Moldova. Infractorii, din care a făcut parte şi un paznic al bibliotecii, au fost reţinuţi chiar a doua zi după furt şi puşi sub acuzaţie. • Cel mai original cadou oferit colectivului BNRM a fost prezentat la sărbătorirea Revelionului 1996. Atunci pensionarii BNRM au pregătit un spectacol cu genericul „Bibliotecarii tot timpul plâng...” după un scenariu preluat din filmele mexicane. În rolurile principale - don Alberto şi dona Sofi – s-au produs angajaţii BNRM David Şehtman şi Sofia Andrienco. Mariana Muratov şi Ala Bucarschi au dat citire o adresare a pensionarilor către bibliotecari, care a fost însoţită de gesturile proprii limbajului surdo-mut. • În diferite perioade, la BNRM au lucrat soţiile unor personalităţi marcante din republică, precum ar fi Gheorghe Malarciuc, Alexandru Gromov, Ion Dascal, Ion Dudău. • Lumea bibliotecară o cunoaşte pe Vera Siverinova de mult timp. Fiind şef al secţiei literatură muzicală, ea a promovat şi a popularizat cultura muzicală în Republică, a adunat o bogată colecţie de note şi înregistrări sonore, a creat un aparat informativ unical etc. Dar nu toţi colegii ştiu că ea mai are o paseune deosebită. Fiind îndrăgostită în teatru, ea a adunat o colecţie neobişnuită de programe de spectacole muzicale, jucate în diferite teatre din fosta URSS.
Este o femeie de o rară bunătate sufletească. Către aniversarea a 170-a a BNRM ea a adunat bani din pensia sa mizerabilă şi a pregătit o surpriză pentru numerosul nostru colectiv – câte o prăjitură pentru fiecare membru al colectivului. • Alexandra Kneazev, fosta şefă a secţiei Prelucrarea ştiinţifică a documentelor şi directorul adjunct al BNRM, a avut o memorie excepţională. Pe când lucra la Bibliotecă ţinea bine minte nu numai multiple tabele de clasificare, pe care le spunea pe de rost, dar şi sute de nume şi prenume ale oamenilor pe care i-a cunoscut cândva, precum şi numerele de telefon ale acestora. Până astăzi o asemenea performanţă n-a fost atinsă de nimeni. • Domnul Alexe Rău a numărat peste 30 de anunţuri de deschidere a Bibliotecii Naţionale (pe atunci Biblioteca Gubernială, apoi Biblioteca Municipală...) în colecţia de arhivă a ziarului Bessarabskij Vestnik. Deschiderea Bibliotecii nu însemna altceva decât, logic, că anterior a fost închisă. Şi închiderea ei avea loc când se ghicea începerea revoltelor. Mai mult de două persoane însemna deja un grup, aşa că era de dorit ca grupul de la Bibliotecă să fie din start descompus. Imperiului Ţarist îi era frică de oamenii care frecventează bibliotecile. • O întâmplare hazlie şi absurdă , legată de Biblioteca noastră, i s-a întâmplat în 1996 cu Ghenadie Şonţu. Pe atunci, pe Piaţa Marii Adunări Naţionale, se petrecea greva generală a studenţilor, care cereau demisia Guvernului. Ghenadie Şonţu a intrat în bibliotecă şi a cerut o scară ca să atârne un afiş pe un bloc din apropiere. I-am oferit scara din serviciul „Colecţie de artă şi hărţi” (o scară pliantă, foarte modernă), fără ca să ne gândim că se poate întâmpla ceva cu ea. Ca urmare, Ghenadie Şonţu, a fost reţinut de poliţie şi dus cu tot cu scară şa la Sectorul de poliţie Buiucani. Am avut mult de umblat, alcătuind mai multe demersuri, ca să ne recăpătăm scara înapoi.

— După 20 de ani de Independenţă, Parlamentul de la Chişinău a condamnat crimele regimului totalitar comunist şi a interzis folosirea, în scopuri politice, a simbolurilor comuniste. Dvs., în calitate de director al BNRM, aţi exclus simbolurile comuniste dintr-o instituţie de cultură mult mai devreme. Cum a fost?

La sfârşit de primăvară 1992, am luat o decizie fermă de eliberăm faţada edificiului de însemnele comunisto-sovietice: secerile cu ciocanele şi stelele cu cinci colţuri. La capitelurile tuturor celor zece piloni dorici, care constituie elementele decisive ale expresivităţii faţadei, erau sculptate, în tehnica basoreliefului, câte trei medalioane-cununi (una frontală şi două laterale), în interiorul cărora erau cioplite în relief seceri cu ciocane sau stele sovietice. Seceri cu ciocane de format şi mai mare, turnate din beton, erau amplasate, ca elemente decorative, pe grilajele ce acopereau nişele centrale ale sistemului de ventilare. Ca să dai jos de pe faţadă acele elemente comunisto-sovietice, care nu erau doar nişte detalii aplicate, ci cioplite, săpate în piatră de Cosăuţi, era nevoie de o macara, de muncitori pricepuţi la dăltuitul în piatră. Or, stelele, secerile şi ciocanele trebuiau înlăturate, desprinzându-le cu dalta de perete, de o aşa manieră, încât locul din care au fost înlăturate să aibă un aspect îngrijit, să nu se ştirbească aspectul faţadei. Toate acestea costă bani, desigur. Atunci m-am adresat la nişte colegi cu care am făcut milităria pe când eram student la USM, ofiţeri în rezervă, ca şi mine, care, în acel moment, erau angajaţi în slujbe profitabile la Ministerul Apărării. Ei au şi găsit o macara militară cu un excelent macaragiu şi trei ostaşi care îşi făceau serviciul militar într-o unitate de construcţii. Cheltuielile legate de macara, ciment, nisip şi alte materiale, dar şi de remunerarea ostaşilor, şi le asumase Ministerul Apărării. Biblioteca avea grijă să-i asigure pe cei patru cu masă de trei ori pe zi. În două săptămâni şi trei zile, toate însemnele bolşevice au fost înlăturate, faţada Bibliotecii luând aspectul de astăzi. Acesta a fost primul caz din Chişinău de excludere a însemnelor comunisto-sovietice. În scurt timp, a început partea a doua, cu totul surprinzătoare, a acestui proces. Un funcţionar ministerial a decis să mă dea pe mâna justiţiei pentru că, zicea el, am intervenit în structura unui monument de arhitectură, ba chiar că l-am pângărit, ceea ce contravine legii. Când am înţeles că el nu glumeşte deloc, mi-am luat două săptămâni de concediu şi m-am documentat în arhive asupra istoriei acestui edificiu. Am descoperit atunci că edificiul seamănă ca două picături de apă cu clădirea Bibliotecii Naţionale din Bişkek, ca structură internă, funcţională, şi ca aspect exterior. Se deosebeşte forma pilonilor faţadei, la noi ei sunt rotunzi, piatra de Cosăuţi fiind maleabilă, iar la ei, paralelipipedici, fiind făcuţi din granit. Deosebirea esenţială e că kirghizii au amplasat în interiorul cununilor de la capiteluri basoreliefuri reprezentând chipurile clasicilor literaturii şi ştiinţei kirghize, nu seceri şi ciocane, ca la noi. Înarmat cu aceste informaţii, am susţinut ideea că, întâi de toate, proiectul de la Chişinău, fiind construit mai târziu decât cel din Bişkek, părea un fel de plagiat şi, în al doilea rând, după ce am votat în Parlament limba noastră cea română, devenind stat independent, suveran şi european, nu ne-ar sta bine să intrăm în constelaţia bibliotecilor naţionale europene cu o clădire încărcată cu simboluri bolşevice şi totalitariste. După ce am expus aceste argumente, nu am mai fost convocat la această temă.

— Cum «a plecat» din Bibliotecă Nadejda Krupskaia, al cărei nume îl purta instituţia?

— Bustul tovarăşei Krupskaia a fost dat jos de pe postamentul din holul sediului central în acelaşi an «revoluţionar» pentru Bibliotecă, 1992. El a fost depozitat într-o încăpere de la subsol, destinată, conform proiectului, ca şi loc de refugiu pentru bibliotecari şi cititori în caz de bombardamente. Mulţi sculptori susţin că bustul este lucrat într-un granit deosebit, unii dintre ei rugându-ne chiar să-l vindem pentru a-l folosi ca material pentru alte lucrări. Legislaţia actuală, însă, nu ne permite să comercializăm astfel de obiecte din patrimoniul instituţiei.

— Dar decomunizarea fondului de carte?

— Acesta e un subiect la fel de revoluţionar, unul care a intrat în istorie, cred eu. În 1991-1992, mă consideram director general al Bibliotecii Naţionale, dar şi director general al tuturor bibliotecilor publice. Ministrul Ungureanu vizitase mai multe biblioteci, rămânând uluit de numărul mare de cărţi marxist-leniniste. Astfel că, mă convocă într-o zi şi îmi propuse elaborarea unui proiect de ordin ministerial privind reorientarea completării fondurilor bibliotecilor publice. Ordinul a fost pregătit în termen record. Acesta prevedea excluderea exemplarelor superflue de cărţi marxist-leniniste, comuniste şi depolitizarea totală a procesului de formare a colecţiilor bibliotecilor publice. Ordinul prevedea ca, în biblioteci, să fie lăsat doar câte un exemplar din cărţile marxist-leninist-comuniste, pentru informare, restul urmând a fi casate şi transmise la Chişinău, pentru a fi propuse spre vânzare, pentru schimb internaţional sau pentru a fi predate, în caz că nu vor fi solicitate, la agenţia de materiale reciclabile. Proiectul a fost discutat la câteva şedinţe, iar într-o dimineaţă ministrul Ungureanu mă invită la el, îmi strânge mâna, îşi descheie toţi nasturii sacoului, ia în mână cel mai frumos stilou pe care îl avea la îndemână şi exclamă: semnez acest ordin cu pieptul descheiat. Aşa a apărut faimosul ordin nr. 86. Documentul a fost atacat vehement de comunişti, dar şi de alte partide. Au început să vină proteste din Rusia, Italia, din alte ţări. Ungureanu era învinuit de despotism, de cenzură. Situaţia se agravase atât de tare, încât a fost discutată şi la guvern. În acel moment şi-a demonstrat toată strălucirea sa maestrul, omul politic şi patriotul Ion Ungureanu. El a iniţiat un briefing, o masă rotundă internaţională, la care au fost invitaţi bibliotecari, scriitori, miniştri, deputaţi, funcţionari, diplomaţi străini, jurnalişti. La acea întrunire a ţinut un discurs în care, după ce a adus dovezi concludente că nu e vorba de cenzură, ci doar de reducerea numărului de exemplare de cărţi comuniste, a demonstrat ce înseamnă adevărata cenzură. Atunci au fost făcute publice listele aşa-zisului GLAVLIT, cenzura comunistă, care excludea din fondurile bibliotecilor cărţile neacceptate de autorităţile comuniste, unele dintre ele fiind chiar arse. Atunci am fost martori şi participanţi la o mare victorie, care a pus începutul unei ere noi în domeniul bibliotecilor în Basarabia.

— La începutul anilor ‘90, pe vremea ministrului Ungureanu, aţi fost pus pe un cântar, de către exponenţii presei ruse, cu inchiziţia, acuzat că i-aţi fi ars pe rug pe marii clasici ai literaturii ruse…

— Asta s-a întâmplat în timpul elaborării şi punerii în aplicare a ordinului 86. Eram nevoiţi atunci să răspundem la sute de petiţii, să explicăm că nu e vorba nici de cenzură, nici de inchiziţie, ci de civilizarea şi de europenizarea mentalităţii. Nu mi-a fost uşor în acei ani.

— Cum a evoluat viaţa Bibliotecii Naţionale după Independenţă?

— Viaţa BNRM a depins întru totul de starea de lucruri şi de fapt de la noi. Ne-am menţinut pe linia pe care am pornit în 1992. Am făcut tot posibilul să ne depolitizăm. Primul ordin semnat de mine în calitate de director general a fost cel despre depolitizarea instituţiei. Până atunci, personalul era împărţit în două tabere, pe criterii politice. În aripa stângă a clădirii sălăşluia secţia aşa-zisului Interfront, iar în dreapta – cea a Frontului Popular. Confruntările se încingeau la orice întrunire. Am fost nevoit să interzic dezbaterile politice în orele de program, destinate servirii cititorilor, restaurării rarităţilor bibliofile, cercetărilor bibliografice, desfăşurării activităţilor ştiinţifice, culturale, de difuzare editorială. Cu timpul, am realizat proiecte de anvergură şi de mare importanţă pentru instituţia noastră şi pentru R. Moldova, cum at fi Programul Naţional Memoria Moldovei, Proiectul SIBIMOL (Sistemul Integrat al Bibliotecilor Informatizate din Moldova). Din 2005, BNRM este membră cu drepturi depline a organizaţiei bibliotecilor naţionale europene CENL. În această calitate, participăm la proiectul Biblioteca Digitală Europeană, în cadrul căruia am lansat, în 2010, la Palatul Republicii, Biblioteca Naţională Digitală Moldavica. În prezent, ea incorporează peste 3000 de cărţi rare, din patrimoniul naţional, pe suport electronic şi accesibile pe Internet tuturor persoanelor care au un computer conectat la Internet.